Ioan Lucaci (82 de ani, foto, în centru), unul dintre puținii supraviețuitori ai marii echipe ICO Oradea – campioană atât în România, în 1949, cât și în Ungaria, în 1944, când Transilvania de Nord fusese anexată la Ungaria -, își aduce aminte cum stăteau lucrurile în fotbalul românesc în anii din preajma celui de-al Doilea Război Mondial.
„Nu existau meciuri aranjate, nici n-aveam în vocabular așa ceva. Chiar dacă aveam prieteni în echipele adverse, iar acestea aveau nevoie de puncte, în meci uitam de prietenii și voiam să câștigăm. Nu conta că poate nu mai aveam ce să facem cu punctele alea, dar nici nu concepeam să nu jucăm corect. Adevărul este că eram și buni, în minutul 30 aveam deja un gol sau două avantaj, nu ne puteam preta la așa ceva. În schimb, pot spune că eram mai mereu dezavantajați de arbitraje atunci când jucam împotriva formațiilor din București! Indiferent din ce oraș era arbitrul, când jucam cu Juventus, Ciocanul, CFR sau Unirea Tricolor, acesta trăgea cu adversarii!”.
Casetă – Ripensia, coșmarul clujenilor
Timișorenii au fost, la începutul anilor 30, coșmarul celor de la „U”. Statisticile și cronicarii susțin că ardelenii au avut atunci cea mai bună generație din istorie. „Șepcile roșii” îi aliniau pe portarul Sepci, fundașul Sfera, mijlocașul David, atacanții Ploeșteanu și Sepi II, dar erau un club sărac și, pe deasupra, au avut ghinionul de a se intersecta cu o altă generație formidabilă, cea a bănățenilor de la Ripensia. Practic, în acei ani, Ripensia și „U” și-au disputat supremația, câștig de cauză având bănățenii: 5-3 și 0-0 în 1933, în finala primului campionat divizionar, apoi 5-0 în 1934, în finala primei ediții a Cupei României. Ultimele bătălii ale celor două mari echipe, înainte ca vedetele celor de la „U” să plece la cluburile cu bani, au avut loc în toamna lui 1934: 2-1 pentru Ripensia, în optimile Cupei, la Timișoara, și 1-0 pentru clujeni, în campionat.
Primul episod Aranjamentele de la „Mercur”
Primul episod al serialului despre blaturile fotbalului românesc, publicat săptămâna trecută, a adus în prim-plan mărturia lui Rudolf Wetzer, căpitanul naționalei la prima Cupă Mondială, în 1930. Din cauză că șefii federației s-au înghesuit în delegație, de pe listă au fost tăiați jucătorii, astfel că la Montevideo au ajuns doar 15 fotbaliști. După primul meci, 3-1 cu Peru, doi titulari s-au accidentat grav. Din acest motiv, partida decisivă, cu Uruguay, jucată pe „Centenario”, a fost abordată cu o echipă încropită și pierdută la scor, 0-4. Același Wetzer povestea că blaturile se făceau la București, în restaurantul „Mercur”, din Pasajul Victoriei, unde fotbaliștii și șefii de cluburi negociau cu arbitrii, iar șefii federației făceau aranjamentele după ce consumau „Rieslingul care dezlega limbile”.
Sportul – „U” Cluj, primul blat sancționat de Federație
Mielușel cu marile cluburi, FRF și-a umflat mușchii cu două echipe sărace, dictând în primăvara lui 1941 meci pierdut pentru o partidă declarată „strategică”
Anii ’30-’40 ai secolului trecut au înregistrat și momente puerile în fotbalul românesc, dar perfecte pentru ca FRF, altfel aservită cluburilor puternice, să-și arate puterea.
Federația favoriza echipele mari, dar tăia în carne vie când era vorba de „plevușcă”. Sezonul 1940-1941 aduce primul caz în care FRF pedepsește drastic un blat. Competiția se desfășura în circumstanțe cu totul speciale. România pierduse Ardealul de Nord, Basarabia și Cadrilaterul, războiul izbucnise în Europa. „U” Cluj, echipă ai cărei fotbaliști se refugiaseră la Sibiu după ce orașul lor fusese anexat la Ungaria, a continuat să joace în campionatul țării noastre. În etapa a 22-a, pe 29 mai, cu două runde înainte de finalul sezonului și cu mai puțin de o lună înainte ca România, alături de Germania, să înceapă ofensiva împotriva Uniunii Sovietice, „U” – aflată într-o situație delicată în clasament, unde ocupa locul 11 din 13 echipe – a învins Sportul Studențesc, la București, cu scorul de 4-3. În termenii de acum, meciul s-ar numi „suspect”, bucureștenii părând că s-ar fi dat la o parte în fața prietenilor din Cluj. „La federație s-a spus că «studenții» din București ar fi fost blânzi cu noi și că ne-ar fi dăruit meciul. Așa că, până la urmă, ni s-a dat joc pierdut cu 0-3. N-am înțeles niciodată de ce o echipă care a bătut CFR-ul și a dat șase goluri Gloriei la Arad n-ar fi putut să câștige la București cu Sportul”, se apăra, mai târziu, doctorul Mircea Luca.
Decizia FRF n-a mai contat însă. Lucrurile se precipitau, România intrase în război, multe echipe n-au mai disputat ultimele etape, iar campionatul următor nu s-a mai jucat deloc.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER